Sonia își face curaj și întreabă

Personajul central al romanului semnat de Lavinia Braniște, Sonia, ridică mâna nu atât fiindcă ar ști răspunsul unic și incontestabil la o întrebare, cât mai degrabă pentru a aduce în discuție o serie de probleme care privesc deopotrivă propriul prezent și propria identitate,  precum și pe acelea ale țării în care trăiește. Născută imediat după Revoluție, într-o familie pe care tatăl o abandonează, revenind numai fugar de câteva ori în viața copilului pentru ca mai apoi să dispară definitiv, Sonia încearcă să recompună într-o formă cât mai veridică pe de o parte imaginea paternă, demonizată de către o mama nevoită să își crească fiica de una singură, iar pe de altă parte, imaginea României comuniste, ale cărei nuanțe variază semnificativ de la amintirile unui individ la altul. 

Mașinăria narativă este pusă în mișcare de două evenimente semnificative din viața protagonistei – propunerea venită din partea unui regizor semi-obscur (Vlad Petre) de a scrie scenariul unui film care să aducă în prim plan relația dintre Elena și Zoe Ceaușescu, propunere pe care o acceptă (ușor șovăielnic, așa cum ia majoritatea deciziilor), și moartea tatălui, care are asupra sa un impact emoțional neașteptat de puternic. Axa interogațiilor privind societatea predecembristă, de care (numai în aparență, așa cum o arată romanul) cei care trăiesc astăzi sunt rupți definitiv, se intersectează cu axa interogațiilor referitoare la tatăl absent într-un punct major al cărții: memoria. Cum și ce anume își aduc oamenii aminte? Este posibil ca, pe baza amintirilor celorlalți,să poată fi reconstituit tabloul realist al unei epoci sau măcar portretul unui singur om așa cum era el cu adevărat? Care este relația dintre amintiri și comportamente curente și mai ales care este modul în care o tânără din România secolului XXI se poate împăca cu sine și cu societatea, ambele profund influențate de ceva și de cineva despre care nu cunoaște informații decât din auzite

Obsedată de ordine și de coerență, Sonia își dă seama că, pe măsură ce investigațiile sale despre familia Ceaușescu (și, implicit, despre anii dinaintea venirii ei pe lume) avansează, este imposibil să ajungă la o versiune corectă a trecutului țării. Replicile celor interogați cu privire la subiect (dintre care mai mulți membri ai familiei și câțiva foști securiști ) se bat cap în cap – nu numai unele cu altele, ci și cu așa-zisele variante oficiale! În locul unor mărturii și povești care să se lege perfect între ele, ca piesele unui puzzle ce, odată unite, ar forma o panoramă a regimului totalitar, protagonista romanului descoperă un amestec neomogen de nostalgie și furie, de încântare și regret față de sfârșitul dictatorului și al soției, care scot la iveală faptul că nu există o singură Istorie, ci mai multe istorii, ele fiind egale cu numărul oamenilor care le trăiesc, le (re)amintesc…     

Odată făcută această constatare, Sonia remarcă, pe la jumătatea romanului:Uneori ai nevoie să simți că ești lucid. Oricât ai fi de conștient de cât de înșelătoare îți sunt simțurile și memoria. (…) Luciditate nu în privința trecutului, ci în a ce anume din el trebuie selectat ca să-ți faci prezentul suportabil. La ce anume te raportezi ca să înțelegi că ai mai avansat cu un pas (p.186).  Sensul verbului a înțelege, ușor deviat de la cel de bază de către contextul în care e utilizat, trimite către o anumită formă de calmare, individul inducându-și ideea conform căreia, oricum ar fi, prezentul este mai bun decât trecutul, iar, în caz contrar, urmările au loc tocmai din cauza acestui trecut. Cartea ridică, așadar, și problema asumării – atât individuale, cât și (mai ales) colective.

     Fără a judeca în mod direct un lanț de atitudini precum autocompătimire, suficiență, neputință, teamă, suspiciune ș.a.m.d., Sonia încearcă să le descopere rădăcinile și să le priceapă mecanismul de funcționare. Cu toate că nu a trăit pe vremea Ceaușeștilor, dincolo de povești scrise sau orale, există consecințe ale regimului pe care le poate observa în mod direct, multe dintre ele luând forma unor reflexe sociale: ploconirea în fața celor percepuți ca superiori, gestul de a da o atenție care merge spre forma sa extremă – mita –, neîncrederea (adesea justificată) în instituțiile statului – false acte naturale care nu mai sunt chestionate și pe care oamenii le repetă în lipsa simțului autocritic. Insistând asupra faptului că separarea definitivă de trecut nu este posibilă și că strădania de a-l îngropa sau invocarea sa, numai cu scopul de a pune prezentul într-o lumină favorabilă, nu duce nicăieri (deși e un gest confortabil de menținere a poziției de nevinovăție), printre rânduri transpare nevoia unei maturizări privind raportarea românilor la perioada de dinainte de Revoluție, dar și la prezent. Această maturizare înseamnă, printre altele, asumarea trecutului cu tot cu jocul de umbre și sclipiri care îl învăluie, acceptarea necesității de a medita asupra propriilor gesturi, de a ne întreba în permanență: de ce fac asta? Care sunt consecințele? Ce opțiuni am? și, mai ales, însușirea răspunderii pentru oricare dintre aceste opțiuni. Fiindcă ele, din fericire, există.

    În ceea ce privește povestea tatălui și repercusiunile, deopotrivă ale absenței sale din viața fiicei și ale existenței sale ca individ, ele funcționează ca niște miniaturi ale modului în care ceea ce este (pentru Sonia: instabilitate emoțională, neîncredere în sine, dificultate în luarea deciziilor, o teamă constantă de a nu greși) se conectează la ceea ce a fost (abandonul, reacțiile și poveștile mamei despre acesta și despre imaginea paternă); rămâne însă posibilitatea de a conștientiza și, mai apoi, de a controla și reorienta această legătură. Deși a doua parte a cărții pare să mute într-un plan secundar problemele societății pentru a se focusa pe problemele personale ale protagonistei, la o lectură atentă iese la iveală maniera prin care observațiile referitoare la cele din urmă le privesc și pe cele dintâi. 

Astfel, după o perioadă pe care o petrece în casa bunicului patern, în provincie, unde merge cu gândul de a aduna indicii pentru a elucida misterul personalității tatălui dispărut, Sonia își dă seama că a dobândit niște reflexe și realizează cât de ușor e să fii contaminat de un mediu – mai întâi faci o cruce fiindcă nu vrei să se uite lumea strâmb că nu te închini și nu vrei să te întrebe «tu al cui ești, așa, necredincios?» Te gândești că e doar un gest, o mișcare a brațului, e ca și când îi faci cuiva cu mâna. O convenție. E doar o convenție și pentru tine nu înseamnă nimic, tu ești în continuare neatins. Apoi începi să zici «Doamne ajută»  în loc de «La revedere»  și-ți râzi în barbă. Cât de ușor e să-i păcălești pe oameni. Și cât de ușor devine totul pentru tine când simți că ești acceptat. Apoi treci pe lângă o biserică și brațul face fără tine semnul convențional. (…) Și tot așa până ajungi să te simți confortabil crezând la modul cel mai sincer că toate relele lumii se întâmplă pentru că te supune Dumnezeu la încercări. E voia Lui. N-ai tu ce să-I faci. În mod evident, pasajul face trimitere către reflexele sociale menționate anterior, precum și către chestiunea (lipsei) asumării. 

Sfârșitul căutărilor nu îi aduce Soniei nicio informație nouă despre tată, ultimele date colectate (de la nașa sa de botez, precum și de la ultima soție a acestuia) conducând către aceeași concluzie, determinând-o să-i adreseze un singur cuvânt atunci când îi vizitează mormântul – Nesimțitule! –, așa cum nu îi aduce nici clarificarea imaginii difuze a comunismului. Ea se întoarce în Bucureștiul sufocant cu mai puține prejudecăți, cu o pisicuță pe care o salvează de la moarte și cu un pic mai multă încredere în viitor și în propriile forțe, precum și în valoarea puterii de a face alegeri, fie ele și greșite.

În afară de subiectele precizate, Sonia ridică mâna mai vorbește și despre confuzie, corectitudine politică, raportul masculin/feminin, soarta freelancerilor, atmosfera asfixiantă a capitalei într-un limbaj colocvial, utilizat cu naturalețe. Fragmentat la rândul său în scene, replici, gânduri și notițe care nu țin seama de o ordine cronologică, deși gravitează, în timpul lecturii, în jurul temelor majore, romanul Laviniei Braniște se lasă citit pe numeroase paliere, ceea ce îl face demn de atenție și captivant pentru un public cât se poate de variat. 

Recomandat0 recomandăriPublicat în Cultură, Literatură

Articole asemănătoare

Răspunsuri

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Supportscreen tag